Minunile încetează să fie interesante de îndată ce le explici.

Mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea (mai bine zis, cu faptul) că sunt un om făcut să hoinăresc toată viața. Numai atunci am frumusețe şi un fel de armonie. Un fel. Totuşi, hotărâtă să nu hoinăresc. Asta, probabil, pentru că nu se poate altfel

Doi oameni sunt prieteni chiar dacă, la un moment dat, unul are chef să se culce, iar celălalt să meargă la cinematograf. Nimic nu-l poate reține pe nici unul dintre ei să facă ce vrea şi cum vrea, când vrea. Între prieteni, nu există relații care-l obligă pe unul la o anumită atitudine, în anumite momente. Relațiile sunt naturale şi simple, şi numai astfel se poate înțelege prietenia.

Când tocmai te prinde muzica instrumentelor, intervine corul, care taie atmosfera şi aşa mai departe. E prea pestriț. Şi-apoi, orice-ar fi, în comparație cu un instrument, vocea omenească e de o vulgaritate penibilă, şi nu atât când e singură.

Ceea ce e neplăcut în viață e că ea urmează un curs. Lucrurile cele mai jinduite, odată devenite reale, pierd tocmai acel ceva insesizabil care a făcut ca ele să fie dorite. Şi asta, prin realizarea lor exact aşa cum au fost visate.

E atat de dificil sa fii si sensibila, si mandra. Ca sa nu suferi trebuie sa fii sau una, sau alta. Nu, in orice caz, si una, si alta.

Cât sunt de reci cuvintele! Nu există niciodată nimic care să poată fi pe măsură. Sufăr, sufăr, sunt un strigăt, sunt ceva care se contorsionează, îmi simt capul plin și greu și gândesc neînchipuit de repede. Și nimic nu iese, nimic nu iese. Să scriu? Inutil să scriu. [...] Oamenii au luat cuvintele și au făcut cu ele literatură. Iar acum, eu nu mai pot să-ți spun cât sufăr.

Simt tristetea pe care o raspandesc ochii mei mari deschisi in obscuritate. As dormi sa uit, as dormi.